ea

imi placea sa o privesc din exterior, sa imi imaginez cum o vede restul lumii. s-o privesc cu jind asa cum e ea, rece, calculata, cum isi planifica meticuloasa fiecare mutare castigatoare. sa o vad cu ochii altora, sa inteleg ce simt altii pentru ea. dar deseori nu reuseam. ma amuzau cei care isi imaginau ca sunt prea maturi ca sa se puna la mintea ei , ochelarii de cal nu-i lasau sa vada ca de fapt nu au destula INTELIGENTA sa se ridice la nivelul ei. imi placea s-o cred invincibila, imposibil de atins. imi placea sa cred in ea cu toata fiinta mea si sa mi imaginez ca asa va fi mereu. imi place si acum sa cred asta.



radea. cu un ochi.si cu celalt lacrima usor la fiecare amintire. era prost si neindemanatic de fiecare data si toti radeau.rasetele lor se auzeau pana in adancul sufletului lui, de unde se intoarceau mereu si mereu, izbindu-se de peretii mintii, creand ecouri care il chinuiau in fiecare clipa a existentei lui. era pictat pe fata si purta haine mari si caraghioase. oamenii radeau. el plangea. oamenii zambeau. el lacrima. oamenii erau multi. el era singur mereu si mereu, singur in lumea lui. singur cu rasetele lor care il chinuiau in fiecare noapte. intr-o noapte in timp ce mergea pe sarma, copilaria l-a stras de maneca. si i-a scapat o lacrima. lacrima l-a facut sa cada. si a ramas cazut...pana cand lumina l-a luat in brate si a simtit pentru prima data fericirea. o simti si tu acum?